Recenzie: Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare

Titlu: Îmblânzirea scorpiei

Titlu original: The Taming of the Shrew

Autor: William Shakespeare

Traducătorul acestei piese de teatru: Dan Amedeu Lăzărescu

Anul apariției acestei ediții: 2010

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Rating: 4.5/5 stele

 

Îmblânzirea scorpiei (The Taming of the Shrew) este una dintre primele comedii scrise de William Shakespeare undeva în jurul anului 1593 și se încadrează în caracteristicile Commediei dell’arte prin tipologiile de personaje, întorsăturile de situație, peripețiile, tipurile de comic, efectele comice, farsele și glumele înțelese de spectatorii epocii în care a fost scrisă piesa. Comedia se deschide cu un prolog alcătuit din două scene care fac trecerea la piesa propriu-zisă, fapt care demonstrează motivul teatrului în teatru prezent și în alte creații dramatice ale autorului englez. Din păcate, pe parcursul piese se pare că Shakespeare l-a pierdut pe drum pe Christopher Sly, pentru că acest personaj apare foarte puțin în piesă. Deși la prima vedere, cititorul poate crede că prologul nu are nicio legătură cu piesa propriu-zisă, regăsim și în prolog  elemente ale commediei dell’arte cum ar fi schimbul de identități, travestiul și farsa.

Pe scurt, acțiunea din Îmblânzirea scorpiei are loc la Padova, care, în timpul vieții lui Shakespeare, avea renumele de cel mai important centru universitar, unde se predau învățăturile lui Aristotel. Lucentio, un tânăr bogat din Pisa, însoțit de servitorul său Tranio, vine pentru a-și desăvârși educația la Padova. Ei aud fără voia lor o discuție despre întâietatea în căsătorie, purtată de Baptisa Minola, un negustor bogat, și alți doi negustori avuți Gremio și Hortensio, ambii îndrăgostiți de Bianca, fiica cea mică a lui Baptista, însă bătrânul dorește să o mărite mai întâi pe Katherina, fiica sa cea mare, al cărei caracter și mod de a se comporta lasă de dorit.  De aici încolo încep să se țeasă intrigi și farse care vor fi demascate abia spre final. Pe de o parte,  Lucentio se îndrăgostește de Bianca și pune la cale o farsă  împreună cu Tranio, pentru a intra în casa lui Baptista, în calitate de profesor de muzică și de poezie. Stăpânul și servitorul își schimbă hainele între ei, astfel Lucentio își ia numele de Cambio, iar Tranio devine Lucentio. Pe de alră parte, Petruchio, un nobil veronez prieten cu Hortensio, este în căutarea unei mirese bogate. Deși Petruchio este avertizat de firea dificilă și cicălitoare a lui Kate, acesta nu este impresionat de defectele fetei, el fiind ferm convins că este un îmblânzitor de scorpii. Și aici avem parte de o deghizare pentru a înlesni accesul lui Petruchio, care dorește să o pețească pe Katherina și de a se căsători cât mai repede cu ea..

Nu are sens să vă povestesc piesa de teatru, însă, spre deosebire de tragediile lui Shakespeare care nu prea mi-au plăcut, țin minte că citeam această comedie și râdeam de una singură. Este atât de savuroasă, întâmplările sunt atât de haioase sau de-a dreptul absurde, încât n-ai cum să nu apreciezi o astfel de operă literară. Se încâlcesc farsele și identitățile într-un mare fel, Kate și Petruchio sunt la fel de impulsivi și de ciuați, încât îmi vine să cred că se potrivesc de minune, deși este vorba de o căsătorie aranjată. De la întâlnirea incendiară dintre Kate și Petruchio, la nunta pripită, la.tratamentul pe care Petruchio i-l aplică fetei, până la sfârșit când nu îmi este clar dacă Kate s-a schimbat vu adevărat sau dacă se preface, comedia te prinde și de multe ori râzi cu lacrimi la ciudățeniile pe care le face Petruchio (un bădăran fără pereche) sau la replicile personajelor. Sincer, cred că fără Petruchio, Kate, Grimio și chiar Tranio, această comedie nu ar mai fi fost la fel de savuroasă, pentru că ei sunt sarea și piperul intrigii. Singurele două lucruri care nu mi-au plăcut au fost prologul, care, mie mi s-a cam inutil și incomplet, iar în al doilea rând tenta misogină a pieei, însă trebuie să înțekegem realitatea și mentalitatea eopcii în care a trăit Shakespeare.

Voi ați citit Îmblânzirea scorpiei? Cum vi s-a părut?

 

Versiunea extinsă a acestui articol se găsește pe eLitere, însă fiți atenți la spoiler-uri!

Review: The Black Death and The Dancing Mania by Justus Friederich Karl Hecker

Title: The Black Death and The Dancing Mania

Author: Justus Friederich Karl Hecker

Translated by Benjamin Guy Babington

Genre: Non-Fiction. History, Medicine

First Published in 1832

Year of Publication of this Edition: 2011

Published by Cassell & Co.

Rating 5/5 stars

Ever since I’ve heard about the Black Death and the Dancing Mania — in history class or in the Horrible Histories TV series — I wanted to understand better how they appeared, why, which were the symptoms of these odd diseases and how they died out.

The book I’m going to talk about today comprises of two studiesThe Black Death and The Dancing Mania — written by the German Professor of Medicine Justus Friederich Karl Hecker, also is considered the father of historical pathology. In these two works published in 1832, the  physician analyzes the main characteristics of the two pandemics, the causes which led the way to their spreading, the diseases viewed from the religious perspective, their various forms, the cures or procedures used by famous doctors of the Middle Ages and the way in which these diseases affected the human mind.

Even though Prof. Hecker doesn’t say anything about rats or fleas — which carried the plague from Asia to Europe and Africa — he gives an account of how the plague manifested itself in different countries of the world. Documents show that some people died from respiratory problems while others had blisters and buboes on their skin – located especially in the axilla and in the groin area – or other victims bled through the nose or other anatomical orifices. Through incisions and the opening of the buboes, some patients recovered, but these procedures took place towards the period when the epidemic began to decrease.

From a psychological and religious point of view, people saw the Black Death as a punishment sent from God, in order to make them pay for their sins. Medieval people, especially those from the lower ranks of the feudal system, were strong believers in supernatural phenomena because they were illiterate and poor, living in filth and ignorance. They were rude and their minds were subdued by the Church, which was very powerful. Meanwhile, the kings and noblemen lived in luxury and debauchery without caring too much for their subjects.

Due to the circumstances mentioned above, it is impossible to know the exact number of plague victims, but in the main European cities somewhere around ~10.000 and 100.000 people died. Because of this huge number of deaths, the deceased were randomly buried in large pits or in layers or even thrown into the river – such was the case in Avignon. Hecker writes that some plague victims were buried alive because of the general hysteria regarding the pandemic. Eventually, the pestilence died out and most of the towns and cities were depopulated or some were even abandoned because people had fled after the disease broke out, leaving behind sick children, parents, relatives and friends.

The Dancing Mania appeared in Western Europe and it probably had its roots in the human psyche. It might have been a negative mental response to the Black Death. During convulsions, the victims moved uncontrollably as in a dance, had hallucinations regarding religion, shouted and eventually fell with exhaustion or even dropped dead. People used to gather in public places to see the gruesome scenes and some of the spectators caught the mysterious dancing virus; therefore they joined the group affected by the disease. Priests began to perform exorcisms on the people possessed by the strange illness – known also as St. John’s Dance or St. Vitus’s dance – and that proved to be effective. The physician believes that the Dancing Mania might be an ‘ancestor’ of epilepsy, chorea and of hysteria. A particular branch of this unusual mania manifested itself in Italy — spreading from Apulia to the entire country — and it was called Tarantism, the cause of the illness being the bite of a tarantula.

In the last chapter, Professor Hecker reveals other lesser known mental disorders, convulsions and hysterical fits which alarmed people from certain communities during the seventeenth and nineteenth century. The examples the author gives show that women were most affected because: “Now every species of enthusiasm, every strong affection, very violent passion may lead to convulsions — to mental disorders — to a concussion of the nerves, from the sensorium to the very finest extremities of the spinal cord” (Page 127). It sounds a bit like hysteria, doesn’t it?  Well, I’m not a medical student to tell if Hecker was right or wrong about those mysterious diseases, but we mustn’t forget that the affected women usually belonged to the lower class. Who knows how hard and how many hours a day they were working and in what terrible conditions they lived?  In this chapter you will also find three awkward manias which resemble St. John’s Dance, fanatical sects, such as the Convulsionnaires in France and the Jumpers in Britain, religious ecstasy and the terrifying treatments of the convulsive people.

I will end this review here, hoping that it was an interesting read for you and I invite you to look through these two fascinating works of Justus Friederich Karl Hecker, if these subjects interest you

Poll: Which of these series do you recommend?

Not long ago, I’ve posted a poll in which I asked my Romanian readers to vote for the next book I should read in the near future and I’ve noticed that the poll reached and engaged more people than any of my other posts. This really made me think a bit, so today I’m posting another poll with a different topic.

Now, I’m not very interested in reading the majority of popular series out there because I have a ton of books I want to pick up in my lifetime. Also, if a stand-alone or series is loved by a lot of people, chances are I won’t like it or I might find it meh. It happened many times before with some of the Indies and classics, so it wouldn’t be a surprise at all to find myself in a small minority of disappointed readers. I think that in most of the cases the story or the characters don’t click with me or it’s maybe the fact that I usually have high expectations of a book that everyone praises Moreover, I have a complicated relationship with YA books because I’m at an age when some aspects of a teenager’s life don’t impress me anymore.

Anyway, let’s return to the poll. So, I’ve picked up four popular series I’m interested in checking out and two modern classic series because I think that Harry Potter is pretty much a classic by now –  everyone has read it in their childhood, except for me…

So, if you want to help me decide which of the following series are worth my time, please don’t hesitate to vote your favourite books below and leave a comment with your thoughts on any of these series. In the case of clashing opinions, please be kind and respectful towards other readers! This poll allows you to chose multiple answers and it doesn’t have an expiration date, so you can vote anytime.

Which of these series do you recommend?

Which of these series do you recommend?

View Results

Loading ... Loading ...

Review: The Essential Book Blog: by Ken J. Howe, Saul W. Tanpepper, Michael Guerini and Cheryl L. Seaton

The Complete Bibliophile’s Toolkit for Building, Growing and Monetizing Your On-Line Book-Lover’s Community: A Guide for Writers and Readers 

Volume 1 of Brainstorm Guides

 

Title: The Essential Book Blog:

Subtitle: The Complete Bibliophile’s Toolkit for Building, Growing and Monetizing Your On-Line Book-Lover’s Community: A Guide for Writers and Readers

Authors: Ken J. Howe, Saul W. Tanpepper, Michael Guerini and Cheryl L. Seaton

Genre: Non-Fiction, Blogging

Year of Publication: 2012

Published by: Brinestone Press

Series: Brinestone Guides

Rating:  4/5 stars

After writing book reviews and other articles for eLitere.ro for three years , I decided that it was high time to build and manage a blog of my own, not only to review books I enjoy or dislike but to befriend other book bloggers, to build a community of readers and to take my passion to a whole new level. Therefore, with this plan in mind, I began doing a bit of research and I found the book I’m going to talk about today: The Essential Book Blog written by Ken J. Howe,  Saul W. Tanpepper, Michael Guerini and Cheryl L. Seaton.

The structure of the book is as follows: an introduction, eight main sections in which the topics of this guide are discussed, parts which include subtopics marked by capital letters and those subtopics contain smaller subdivisions marked by numbers and low case letters; the eighth part includes three appendixes, there’s a small section informing the reader about the authors who wrote and contributed to this book and there’s a note regarding services and products mentioned in the guide through hyperlinks.

In the Introduction, we learn that this guide is not only for amateur and semi-professional book bloggers, but also for authors who want to familiarise oneself with the book-selling industry, which is constantly changing as well as the way we read, books, but also the book community of readers itselfBook reviews play an important role in the reading community and that’s why they “are the foundations upon which people discover, share, and sell books in this new digital publishing era.” (Loc. 234) In other words, book reviews are crucial for any writer because they have a great impact on the best-seller charts through the power of the Internet, a blog and Social Media. Whether you write book reviews for pleasure or for profit, this guide will help you understand the process of book reviewing and give you the resources to succeed in your book blogging journey.

If bibliophiles of the past gathered in small groups in cafés, parks or private homes where they could share their reading experiences, now, thanks to the Internet, there is a plethora of websites, blogs, social platforms and groups dedicated to certain books (fandoms I would add), where book lovers can share their opinions about their favourite books with other avid readers from around the world, regardless of their background, nationality or religion.

“Along the way, these new book-lovers are forging new friendships, interacting with other readers and authors in ways never before possible and only imagined, and, most exciting of all, becoming part of a worldwide marketplace where the pleasure of reading and sharing books can also be income-generating.” (Loc. 261-263).

This book teaches every reader (reviewer, blogger or author) “the fundamentals of book sharing through the art of book reviews” (Loc. 274) from how to write a review, to reach out to other reviewers, to create an online presence, to grow your community, getting (free) books to review and earn money ethically while pursuing your passion. And authors will learn how to get more reviews by reaching out to potential readers through book reviewers.

I enjoyed reading this book a lot because the writing is plain and simple, sometimes humorous, the explanations are clear and the writers give tons of useful tips on building your blog, writing reviews, getting traffic and exposure, making your blog profitable and so on and so forth. There are a lot of things I’ve learned from this guide and I will surely reread some of the sections and apply some of the tips to my blog to make it more user-friendly for my followers and potential readers. The only downside of this guide is that it was published a few years ago and some pieces of advice might be irrelevant in the future because the Internet is constantly changing too through new trends and Social Media. Also, some of the links from the book don’t show the source anymore. However, the overall experience of reading this book was amazing and I highly recommend this guide to new book bloggers.

Before I wrap it up, tell me how is your blogging journey so far?

 

Recenzie: Cântecul lui Roland

Titlu: Cântarea lui Roland

Titlu original: La chanson de Roland

Autor: Anonim

Traducere și prefață de Eugen Tănase

Ilustrator: Marcel Chirnoagă

Gen: Epopee/ Chanson de geste

Anul apariției acestei ediții: 1974

Editura Univers

Rating: 3/5

Dacă în Aucassin et Nicolette sunt parodiate mai toate genurile literare medievale, acum ne îndreptăm atenția spre o epopee foarte cunoscută, care va scoate la iveală mentalitatea timpului față de străinul de aproape. Din această cauză, pe lângă prezentarea acestei creații medievale, voi vorbi și despre contextul istoric în care a fost scrisă, pentru a înțelege elementele imagologice din text sau felul cum îi vedeau creștinii pe musulmani în perioada Cruciadelor.

Cântecul lui Roland (La chanson de Roland) este unul dintre cele mai vechi poeme epice din literatura franceză medievală și se presupune că a fost compus de un autor anonim în secolul al XI-lea, în jurul Primei Cruciade. Deși textul a circulat în mai multe versiuni, manuscrisul cel mai vechi al acestei epopei se găsește la Biblioteca Bodleian din Oxford. Sursa de inspirație pentru acest chanson de geste/ cântecul faptelor eroice este Bătălia de la Roncevaux, din anul 778. Se spune că în timp ce traversa Munții Pirinei pentru a ajunge în Franța, Împăratul Carol cel Mare și-a lăsat în urnă ariergarda sub conducerea Contelui Roland (Hruoland), Prefect al Mărcii Bretaniei, pentru a apăra zona de eventualii inamici. Din păcate, ariergarda nu foarte numeroasă a fost atacată și nimicită de către basci. Pornind de la acest fapt istoric, autorul anonim a început să brodeze o poveste cunoscută și astăzi.

Pe scurt, timp de șapte ani, Carol cel Mare a luptat împotriva sarazinilor care invadaseră Spania, reușind să cucerească toate orașele, în afară de Zaragoza, care încă se afla sub stăpânirea Regelui Marsilion. Conștient că va pierde, regele maur pune la cale un plan prin care să îl țină pe Carol departe de zidurile cetății. Marsilion îl va recunoaște pe împărat ca suzeran și se va converti la creștinism în schimbul retragerii trupelor france. Apoi, după întoarcerea împăratului în Franța, regele maur va nega promisiunea făcută.

Carol, sătul de cei șapte ani de războaie, trimite o solie pentru a negocia pacea (pe Ganelon, nominalizat chiar de fiul său vitreg, Roland, să ducă la îndeplinire ordinul imperial). Însă Ganelon, care îl invidia de multă vreme pe Roland, este înfuriat de îndrăzneala mândrului cavaler și plănuiește să se răzbune. Astfel, pune la cale un complot împreună cu sarazinii pentru a scăpa de fiul său vitreg.

Carol presimte prin intermediul unor vise simbolice că își va pierde cel mai brav cavaler, însă acceptă să se retragă în Franța și cedează insistențelor lui Ganelon de a-l pune pe Roland în fruntea ariergărzii. În timp ce parcurgea trecătoarea menționată anterior, armata redusă este înconjurată de vasta armată maură, însă francii nu pierd lupta doar din cauza dezavantajului numeric, ci și din cauza mândriei lui Roland. Acesta refuză inițial să sune din corn pentru a-l anunța pe împărat că oastea sa este în pericol de moarte. În cele din urmă, împins de împrejurări, Roland este nevoit să-l anunțe pe Carol, care se întoarce din drum și își găsește toți cavalerii fără suflare. Această priveliște dezolantă îl va determina pe împărat să se răzbune atât pe mauri, cât și pe trădătorul Ganelon.

Andrew Lang afirmă că poemul eroic Cântecul lui Roland este singura baladă istorică adevărată după Iliada și Odiseea lui Homer, însă autorul scoțian nu are dreptate deoarece între creația medievală și adevăratul eveniment istoric sunt foarte puține asemănări. Înlocuirea bascilor prădători cu maurii, urcarea Contelui Roland la rang de nepot al împăratului, visele premonitorii,  întoarcerea din drum și răzbunarea lui Carol cel Mare au rolul de a ne face să înțelegem mentalitatea timpului. În acest poem este evidențiată măreția și înțelepciunea împăratului, sunt ridiculizați maurii și este glorificată lupta pentru întărirea credinței creștine în contextul Cruciadelor. Aceste modificări aduse de autor reprezintă o falsificare a istoriei, cu scopul de a induce în mentalul colectiv medieval ura față de necreștini, supremația Bisericii și preaslăvirea împăratului. Prin imaginea cavalerului brav cu puteri supraomenești, așa cum apare Roland în epopee, Biserica dorea să impună ideea de soldat care își dă viața pentru valorile creștine.

Tema centrală a epopeei este lupta dintre bine și rău, binele fiind reprezentat de francii Împăratului Carol cel Mare, iar răul este armata maură a Regelui Marsilion. În mentalitatea medievală europeană, necreștinii ca musulmanii și evreii erau considerați răul absolut, așa cum se poate observa și în versurile care îl introduc pe regele maur, stăpân al Zaragozei: „Marsilie i-e rege, pe Dumnezeu nu iubește,/ Pe zeii Apollin și Mohamet servește”. (p. 15) Alăturarea cel puțin bizară dintre zeul grec Apollo și Profetul musulmanilor poate fi explicată doar prin prisma medievalilor care credeau că maurii erau politeiști, practică interzisă de către Biserica Creștină. Mai mult, în epopee, musulmanii sunt imaginea răsturnată a creștinilor: se închină unei Sfinte Treimi musulmane (Apollo, Mohamed, Tervagant), sunt brutali (nu au noblețea creștinilor în luptă), au înfățișare exotică și fioroasă, sunt nestatornici, lași, disprețuitori și incapabili de a săvârși fapte bune.

Însă de unde vine atâta ură pentru musulmani? Prejudecățile europenilor s-au născut din ignoranță, manipulare și invidia pentru înfloritoarea cultură arabă superioară celei creștine. În timp ce majoritatea creștinilor trăia în sărăcie și incultură, musulmanii practicau negoțul, conservau și traduceau opere greco-latine, făceau progrese în științele exacte și trăiau civilizat. Astfel, din cauza urii și a invidiei față de bogățiile musulmanilor, autoritățile statale și bisericești s-au considerat îndreptățite să înceapă Războaiele Sfinte, sub pretextul salvării Ierusalimului din mâinile păgânilor.

Dar să revenim la epopeea noastră; chiar dacă Ganelon săvârșește faptul josnic de a-l trăda pe împărat, gestul baronului este văzut drept căderea unui creștin în ispită, iar sarazinii sunt percepuți ca intermediari ai necuratului: Marsilion îl momește pe Ganelon cu tot felul de daruri scumpe, determinându-l să le devină aliat maurilor pentru a-l omorî pe Roland, mâna dreaptă a lui Carol cel Mare și pentru a nu lăsa Zaragoza să cadă pradă francilor.

La fel ca în basme, binele triumfă deoarece Dumnezeu, la fel ca zeii din epopeile antice, îi ajută pe soldații franci. Mai exact, ține soarele pe cer atât timp cât îi trebuie împăratului pentru a-i găsi și a-i nimici pe sarazini, iar sufletul lui Roland este ridicat la cer de către Arhanghelii Mihail și Gavriil. Pe lângă raporturile de putere din cadrul sistemului feudal, relația dintre suzeran și vasal avea și o semnificație religioasă: așa cum un vasal îi jura credință stăpânului său, fiecare om îi era credincios lui Dumnezeu. Exemplul cel mai ilustrativ în această privință este gestul lui Roland de a ridica mănușa mâinii drepte spre cer înainte de a-și da ultima suflare, iar Arhanghelul Gavriil i-o acceptă.

Citind epopeea medievală Cântecul lui Roland am învățat că nu trebuie să vedem evenimentele dintr-o singură perspectivă, deoarece, din punctul de vedere al alterității, și celălalt aparține acestei lumi, deși este diferit de noi rasial, religios sau cultural. Însă, așa cum știm din istoria noastră relativ recentă, omului îi este mai ușor să judece și să îl condamne pe cel ce aparține unui alt sistem de valori, în loc să îl aprecieze, să îl tolereze sau să îi admire cultura.